Educație,  Jurnal

Un an de online și de visuri năruite

11 martie 2020 a fost ziua în care toți elevii s-au bucurat de o vacanță pe nepusă masă. Toată lumea auzise de Covid și o așa-zisă pandemie, dar nimeni nu se aștepta la ce avea să urmeze. Ordinul dat de prim-ministrul de atunci, Ludovic Orban, care prevedea închiderea școlilor din data de 11 martie 2020 avea să ia o cu totul altă amploare. 

Cele două săptămâni s-au prelungit până după vacanța de Paște; apoi s-a prevăzut începerea unor ore online, pentru a nu pierde foarte mult până când reveneam în bănci. „După Paște sigur ne întoarcem”, „Vom merge la finalul lui mai ca să dăm tezele”; tezele s-au scos; „Vom merge în iunie ca să încheiem mediile”; și mediile s-au încheiat cu 2 note, iar a doua notă s-a putut trece ca și media din semestrul 1; ”Din septembrie mergem la școală, nu  se face treabă în online”; da, am mers câteva săptămâni și de atunci suntem tot online. Și uite așa, din scenarii în scenarii, verzi, galbene și roșii, blocați în fața unui monitor, 2 săptămâni s-au transformat într-un an de școală online.

stirileprotv.ro

După un an de online pot spune că..

…m-am săturat. Nu zic, mi-ar fi foarte ciudat să merg fizic la școală, să dau iar teste pe foaie, să port multe caiete după mine și oarecum mi-ar lipsi comoditatea de acasă; oricum, cel mai probabil voi vedea iar școala în septembrie, când voi începe ultimul meu an din această aventură, practic pierdută de online.

Într-adevăr, e bine acasă, e confortabil, dacă vrei poți să fii atent, dacă nu, nu. La unele teste e mai ușor, orele sunt mai scurte, lecțiile într-un singur loc în laptop la aproape toate materiile. Totul e în mod clar la un click distanță.

E degeaba, lipsește motivația

Am mai susținut și în alte publicații că deși suntem generația online, avem nevoie orbește de offline. Am devenit una cu ecranul laptopului și a telefonului; ajung să am ore în șir petrecute pe telefon și la laptop și mă simt deconectată de ce ar trebui să însemne de fapt școala. Nu mai pot să zic că noi, ca elevi, ne găsim motivația să dăm tot ce am putea da din noi la orele de curs.

Da, ne puteți judeca, cei care priviți din afară toată nebunia asta de școală online; nu dau vina nici pe profesori și nici pe elevi; cu toți suntem prinși la strâmtoare și trebuie să ne facem obligațiile. Nici profesorii nu sunt de vină că trebuie să dea note, dar nici elevii că s-au săturat să fie blocați în fața unui monitor și să fie doar niște experimente ale unui sistem online.

Ne-am rupt de realitate, nu ne mai putem concentra la ore și nici să dăm randament; și noi am obosit, suntem tineri și ar trebui să ne putem bucura de chiuluri, ascultat la tablă, râsete cu colegii, certuri, drame și toate prostiile adolescenței care ne-au fost băgate într-un calculator doar pentru că în școli se ia Covid, dar restaurantele și cluburile sunt ferite, că doar acolo putem merge. Lucrurile astea ne-au marcat în mod evident și ne-au schimbat, ne-au luat inocența momentelor și ne-au ascuns într-o cochilie din care speră ei că vom deveni ușor de controlat.

Ni s-au răpit cei mai frumoși ani

Voi fi foarte sinceră să vă zic că nu regret că m-am chinuit mai mult ca să înțeleg materia predată online; deși am avut multe ore încercând singură să înțeleg lecțiile și materia care mă interesa; mi-am devenit și propriul profesor și ne-am ajutat și între colegi; pentru că nu aveam de ales, de multe ori și profesorii erau depășiți. Ceea ce regret e că am pierdut momentele fizice și zilele de școală în sine.

Acum un an, eram la finalul clasei a 10-a, anul care personal mi s-a părut cel mai fain din liceu; pentru că materia a fost flexibilă, aveam timp suficient pentru toate și lucrurile mergeau perfect. Ei bine, mi-a fost tăiată craca de sub picioare când am ajuns în lockdown în martie închisă în casă și nu știam ce să fac; am avut multe căderi nervoase și simțeam că o iau razna, aveam nevoie de comunicare și de interacțiune umană. Am stat destul de izolată 3 luni de zile, am făcut sport, mi-am redecorat camera, am văzut seriale, am citit cărți și am petrecut zeci de ore pe apeluri cu prietenii, dar când am tras linie am realizat că adolescența înseamnă mai mult de atât. 

Ani despre care auzeam povești când eram mică

Nu pot nega că nu am și petrecut de când e pandemia, de fiecare dată când am avut ocazia m-am distrat și nu am mai lăsat aparențele să mă oprească să îmi creez amintiri. Am combinat oarecum utilul cu plăcutul și am trăit cum am putut. Da, am mers la petreceri, mi-am ținut ziua de naștere, am ieșit în oraș și am petrecut seri lungi cu prietenii. Poate sună clișeic ce probleme am avut ca adolescenți, dar am pierdut farmecul liceului, ani despre care când eram mică auzeam că sunt cei mai frumoși din toată viața ta; ani pe care îi priveam cu entuziasm și speranță când am ieșit plângând din sala de la Evaluarea Națională la matematică cu buletinul de 14 ani în mână; ani pe care îi vedeam la televizor în filmele copilăriei; ani la care vizează oricine să îi trăiască ca în filme: chiuluri, note de 2 și 3, descoperirea pasiunii, prima iubire, iubiri neîmplinite, prietenii care vrei să țină o viață, săruturi pe furiș în pauze, fluturi în stomac, nopți pierdute învățând, nopți albe la petreceri, seri lungi de vară cu prietenii, emoții la teste, emoții la primele întâlniri, emoții umane. 

Ne-au limitat, dar mergem mai departe

Toate astea ne-au fost limitate. Chiar credeți că avem emoții când ne ascultă în online? Chiar credeți că mai are farmec o amenințare cu nota 2 dacă nu ne deschidem camerele? Am pierdut un an din viață, echivalentul a aproape doi ani școlari; iar acum am învățat să ne dăm real interesul la materiile care ne plac; însă acest lucru nu va nici susținut și nici acceptat de sistemul românesc care se pretinde a fi dezvoltat pentru că avem profesori care știu folosi niște platforme online. 

Un lucru e cert, pandemia, online-ul și toată situația ne-a schimbat radical, ne-am dat seama care sunt prietenii apropiați, pentru că doar cu ei mai ieșeam; ne-am descoperit mai mult; ne-am mai dat seama ce ne place și ce nu; ne-am creat altfel de amintiri; poate ne-a fost mai ușor să le spunem celor dragi că îi iubim, pentru că doar limitându-te îți dai seama cât înseamnă de fapt o persoană pentru tine. 

Și așa, după un an întreg de online, vă las cu un gând de la un adolescent oarecare care vrea să își trăiască liceul așa cum ar fi trebuit să fie totul:

Învață să trăiești offline, iubește offline, arată-ți sentimentele offline, călătorește offline; poți să te bucuri și în pandemie, trebuie să știi doar cum.
Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.